- 3 -

Ce pana mea ma fac? El imi e prieten, ea imi e prietena... nu pot sa ma bag... dar simt ca nici n-o pot lasa sa curga. Parca mi se incalca proprietatea. Sper sa-mi treaca pana maine. E ciudat cum o persoana la care nici nu te asteptai apare pur si simplu din spate si fara sa vrea, sau fara sa vrei iti omoara cativa neuroni. Pe bune chiar n-am cum sa comentez. Si nici nu vreau. Imi vreau doar vechea viata inapoi. Si atat. Nu mai e.

-2-

26.08

Ce vrei sa-ti zic? Sunt destule. De fapt, hai sa incep cu inceputul. Astazi m-am trezit cu o sperietura groaznica, avand senzatia ca ceasul este mai tarziu cu doua ore. Era 11 de fapt. La 12 trebuia sa ma vad cu un prieten bun ca sa stabilim niste chestii. Asa ca n-am mai asteptat mult si mi-am luat rolele. M-am dus printr-un parc si m-am intors prin altul. Si am constatat cu stupoare ca locurile cele mai placute pentru mine din acele parcuri  erau ba ocupare, ba umplute cu masini imense de la administratie. Tot nu am reusit sa ma vad cu acea persoana de care ziceam ieri. Unul dintre cei trei-patru. In schimb au venit altii pe la noi. Alti prieteni buni. O familie. Sotii si cei doi copii ai lor. Nu stiu de ce, dar mi se pare iesita din comun apropierea mea de el. Desi are mai mult de 40 de ani, si are familie. E ceva mai altfel la omul asta. E pur si simplu altfel si atat. Dar mai mult de o persoana la care sa ma gandesc atunci cand nu am ce face nu va fi niciodata. La fel cum e si baiatul din postul anterior despre care tot am filosofat eu o intreaga biblie. Ce-a fost a fost si e foarte probabil sa ramana unde a fost. Revenind la ce am facut... ei bine, nu mare lucru! ne-am uitat cu ei la poze si am desirat amintiri... pana la 1 noaptea! Dar a fost placut. Foarte.


27.08

Doamne ce trezire. Cand a sunat ceasul ala am crezut ca visez urat. Sa  ma trezesc la 8, dupa ce doua luni jumate m-am trezit la 12, e un chin. Mai ales ca m-am culcat pe la 2. Iar sedinta mea de "volanat" a fost exact ca trezirea mea. Era sa fac azi un accident urat. Prima oara cand o patesc. Si totusi m-am atasat de instructorul meu. E ca mine. Desi are 25 de ani, si mai bine, in plus. Avem aceleasi preocupari, aceeasi muzica, chiar si stilul de a vorbi. Nu stiu inca ce o sa fac fara el in primele saptamani. O sa-mi lipseasca. Tocmai de aia nu vreau sa-l dezamagesc.
De obicei sunt prietenoasa cu strainii. Le pot spune chiar si cele mai mari secrete ale mele. Nu ma cunosc deci nu au cu ce sa ma santajeze sau la cine sa ma dea de gol. E simplu. Ciudat e ca si prietenii mei buni mi-au devenit tot dintr-o data prieteni. Esti o cunostiinta din vedere, apoi esti prieten bun. Dupa ce i-ai zis acelei persoane ce ai pe suflet. Asa am patit cu doi dintre ei. Cu baietii. Cu fata care-mi e prietena cea mai buna s-a intamplat tot dintr-o data, dar nu a inceput sub forma unei confesiuni. A fost doar o discutie. Dar una deschisa. Mi-am simtit-o aproape. De parca acolo ar fi fost de cand ma stiam eu. Acolo in dreapta mea. Ea sta de obicei in dreapta mea la scoala. E ciudat ca nu m-am apropiat niciodata de cineva in timp. Persoanele cu care vorbesc intr-un timp indelungat nu se pot apropia atat de "miezul" meu. E doar o relatie de suprafata foarte buna si foarte credibila. In ultimul  timp m-am apropiat de multi straini. De foarte multi. Si cred ca fiecare dintre ei stie un mare secret dintre ale mele. De ce nu le-ar stii si restul? In fond oamenii straini nu difera decat prin aspect. Am uitat sa zic de Stefania. Ea imi e cea mai veche dintre prieteni. Noi ne stim de 10 ani, insa prietene suntem doar de vreo 8. Adevarul e ca a avut o tragedie mare in familie. I-a murit tatal. Si in ziua dinaintea inmormantarii am fost acolo cateva ore sa stau cu ea. Si nu stiu de ce am suferit si eu atat. Nu l-am vazut de multe ori pe el, propriu-zis. Dar m-a afectat. Ea... tatal ei. Nu-mi vine sa cred. In ziua aia am avut sedinta de condus. Am condus plangand. Asa. Din drama ei.
Asta e un lucru care ma consuma. Traiesc dramele altora de parca ar fi ale mele si pe ale mele le interiorizez profund, asa ca par a fi ale altora. In propriile drame eu sunt un personaj figurant. Si-mi joc bine rolul ascunzandu-mi adevaratele sentimente. Asa sunt eu. Rar renunt la a-i menaja pe altii pentru a-mi menaja singura persoana. Si cand renunt o fac brusc si socant pentru cei din jur. Refularile mele sunt pentru cei din jur primele semne ale unei nebunii.
Trecand peste descrierea sistemului meu de gandire atat de complex, dar, in adancime,  atat de simplu, ar trebui sa povestesc ce am mai facu azi, nu? Ca de aia  se numeste jurnal. Unul fara foi si pix, dar tot jurnal e.
De la scoala de soferi m-am intrors pe role. Nu m-am lovit pe bucata de strada pe care am mers, nici pe vale. Am cazut pe un teren aproape drept. Am dat intr-o groapa si am plonjat din ea la 3 metri in iarba. Pe burta. Bine ca in iarba. Am avut timp sa ma imaginez cazand, astfel incat m-a luat un ras crunt, care a continuat vreo 5 minute. Un strain sa fi trecut, si ar fi vazut o nebuna razand tavalita in iarba. Ca nu pot sa le fiu numai prietena. Ii mai si sperii. Bine de tot, ca sa nu ma uite.
Am ajuns acasa, m-am uitat la TV o ora.. dupa care drum din nou. Tot pe langa scoala de soferi. De data asta cu treaba. Si apoi mult asteptata intalnire cu unul dintre acei dragi prieteni. Am stat pan atarziu in parc si am vorbit, asa cum nu mai facuseram de mult.
Iar acum stau in fata trabantului meu si scriu prostia asta. Din nou, fara niciun fel de interes daca va fi citita sau nu. Iar acum voi finaliza postul, si ma voi duce sa vad daca intr-adevar planeta Marte se vede cat luna in seara asta.Si, ma rog, sa ma culc. Asta chiar ar trebui sa o fac. Sunt obosita.
Pe maine! Sau pe alta data!

-1-

E o zi ca toate celelalte. Faptul ciudat e ca azi m-am trezit mai devreme ca sa ma duc la scoala de soferi. Dar in rest nimic special. Relaxarea aceea tipica verii parca mi-a cuprins si mie din  ce in ce mai tare tot corpul. Dar acest sentiment este, mai nou, insotit de o senzatie apasatoare a regretului pentru ceea ce puteam face si nu am facut in timpul liber(avut din plin), pentru faptul ca in curand n-o sa mai fie chiar atat de liber, si pentru ca am pierdut niste prieteni. Parca imi vine sa-i trag inapoi, pana si cu dintii, dar in acelasi timp imi vine sa-i las balta fiind convinsa ca nu numai eu i-am facut pe ei sa plece, ci in mare parte au facut-o singuri, din ideile lor preconcepute. Daca ar fi sa ascult de sfaturile alor mei probabil as iesi mai mult din casa si as radia in jurul meu numai fericire. Dar nu pot. Ceva anume ma constrange si ma arunca, parca, la loc pe acelasi scaun al aceluiasi birou. Si cu toate astea asta a fost si inca mai e vacanta mea - alternarea Photoshopului cu jocul Sims si cu serile in care stau pe Messenger si ascult muzica; desi nu sunt considerata introvertita sau izolata. Culmea, cunostintele pe care le intalnesc periodic ma considera foarte sociabila, chiar adorabila uneori., dar ele probabil nu au apucat sa afle de senzatiile care ma incearca pe mine mai nou. Nici nu au de unde. Adevarul e ca, pe langa mama, am doi sau trei prieteni foarte buni, iar restul... hai sa zicem ca ii pun pe acelasi loc. Partea proasta e ca pe unul dintre acei buni prieteni l-am iubit mai mult. Enorm chiar. Acum nu cred ca mai e ceva, dar oricum obsesia aceea ... persista. Unde e? Ce-o face? De ce? Cum? deocamdata nu-mi pot imagina viata mea fara intrebarile astea despre el. Eh! Frustrari de fata. Da, jumatatea aceea de poza din antetul blogului e jumatatea mea. Si probabil nu veti cunoaste decat acea jumatate in viitorul apropiat. Cealalta e ocupata cu intrebari si frustrari pe care in timp o sa le elimin aici.
Imi amintesc ca atunci cand a plecat am numarat zilele. Am scris despre fiecare zi din toate cele 11 in mica mea agenda care a devenit ulterior mult mai incomoda decat calculatorul.
Adevarul e ca-mi place ca altii sa stie gandurile si frustrarile de tipul alor mele, insa nu-mi place sa stie ca sunt ale mele. Prefer sa ascult comentariile de departe, dinafara discutiei, ca sa le pot analiza singura. Daca imi sunt spuse direct clachez. Le iau ca pe critici. De-aia mi se pare mai usoara varianta asta de jurnal. Nu ma deranjeaza daca este citit sau daca este comentat, si poate foarte bine sa ramana necitit. Mi-e totuna.
Aici pot sa spun si faptul ca am fost distanta cu el dintr-o vointa proprie stupida, dar in acelasi tip imensa pentru persoana mea. El a crezut ca l-am lasat balta. In fond asta am crezut ca a facut si el cu mine. Si uite-asa am ratat cateva saptamani bune in care puteam sa rezolv ceva intre mine si persoana asta. Dar nu mai e nimic de rezolvat. Nu mai sunt decat ramasitele trecutului care trebuie adunate cu grija, lipite, si pastrate intacte intr-un cufar bine blocat, sub forma unei amintiri frumoase. Si probabil e un fel de lectie.
Prieteni buni- iubiti- prieteni buni. Sarificiile pe care le faci in ultimul stadiu sunt parca pedepse capitale, dar stii ca daca nu le faci dispare o relatie a carei pierdere ti-ar putea marca negativ o perioada indelungata din viata.
Simt ca am ratat ceva si nu stiu exact ce. Probabil niste zile. Sper ca nu asta. Nu-mi pot aduce inapoi timpul desi as vrea. De fapt as vrea mai degraba sa-l opresc. Ma simt atasata de momentele ca asta.
Va veni un prieten in vizita. Unul dintre aceia putini. Nici cu el nu am vorbit o perioada indelungata, de teama faptului ca el are alte sentimente pentru mine. Probabil asa a fost. Oricum ar fi, ultimul lucru pe care-l vreau e sa-l ranesc. M-a ajutat si m-a sprijinit in nenumarate cazuri. A fost una dintre singurele persoane care m-a consolat cand m-am despartit de cel de mai sus, si dealtfel, unul dintre putinii care stiau.
Doamne, cat de melancolica am fost. Si cu toate astea nu ma pricep la drame. Mai mult la SF.
Dar, cine stie? poate-mi iese un best-seller. :))
Hai ca eu ma duc. O sa-l chem pe tata sa ma dezlipeasca cu ranga de aici. Cred ca e singura metoda eficienta.
Pana data viitoare ... sa ne "citim" sanatosi!