-2-

26.08

Ce vrei sa-ti zic? Sunt destule. De fapt, hai sa incep cu inceputul. Astazi m-am trezit cu o sperietura groaznica, avand senzatia ca ceasul este mai tarziu cu doua ore. Era 11 de fapt. La 12 trebuia sa ma vad cu un prieten bun ca sa stabilim niste chestii. Asa ca n-am mai asteptat mult si mi-am luat rolele. M-am dus printr-un parc si m-am intors prin altul. Si am constatat cu stupoare ca locurile cele mai placute pentru mine din acele parcuri  erau ba ocupare, ba umplute cu masini imense de la administratie. Tot nu am reusit sa ma vad cu acea persoana de care ziceam ieri. Unul dintre cei trei-patru. In schimb au venit altii pe la noi. Alti prieteni buni. O familie. Sotii si cei doi copii ai lor. Nu stiu de ce, dar mi se pare iesita din comun apropierea mea de el. Desi are mai mult de 40 de ani, si are familie. E ceva mai altfel la omul asta. E pur si simplu altfel si atat. Dar mai mult de o persoana la care sa ma gandesc atunci cand nu am ce face nu va fi niciodata. La fel cum e si baiatul din postul anterior despre care tot am filosofat eu o intreaga biblie. Ce-a fost a fost si e foarte probabil sa ramana unde a fost. Revenind la ce am facut... ei bine, nu mare lucru! ne-am uitat cu ei la poze si am desirat amintiri... pana la 1 noaptea! Dar a fost placut. Foarte.


27.08

Doamne ce trezire. Cand a sunat ceasul ala am crezut ca visez urat. Sa  ma trezesc la 8, dupa ce doua luni jumate m-am trezit la 12, e un chin. Mai ales ca m-am culcat pe la 2. Iar sedinta mea de "volanat" a fost exact ca trezirea mea. Era sa fac azi un accident urat. Prima oara cand o patesc. Si totusi m-am atasat de instructorul meu. E ca mine. Desi are 25 de ani, si mai bine, in plus. Avem aceleasi preocupari, aceeasi muzica, chiar si stilul de a vorbi. Nu stiu inca ce o sa fac fara el in primele saptamani. O sa-mi lipseasca. Tocmai de aia nu vreau sa-l dezamagesc.
De obicei sunt prietenoasa cu strainii. Le pot spune chiar si cele mai mari secrete ale mele. Nu ma cunosc deci nu au cu ce sa ma santajeze sau la cine sa ma dea de gol. E simplu. Ciudat e ca si prietenii mei buni mi-au devenit tot dintr-o data prieteni. Esti o cunostiinta din vedere, apoi esti prieten bun. Dupa ce i-ai zis acelei persoane ce ai pe suflet. Asa am patit cu doi dintre ei. Cu baietii. Cu fata care-mi e prietena cea mai buna s-a intamplat tot dintr-o data, dar nu a inceput sub forma unei confesiuni. A fost doar o discutie. Dar una deschisa. Mi-am simtit-o aproape. De parca acolo ar fi fost de cand ma stiam eu. Acolo in dreapta mea. Ea sta de obicei in dreapta mea la scoala. E ciudat ca nu m-am apropiat niciodata de cineva in timp. Persoanele cu care vorbesc intr-un timp indelungat nu se pot apropia atat de "miezul" meu. E doar o relatie de suprafata foarte buna si foarte credibila. In ultimul  timp m-am apropiat de multi straini. De foarte multi. Si cred ca fiecare dintre ei stie un mare secret dintre ale mele. De ce nu le-ar stii si restul? In fond oamenii straini nu difera decat prin aspect. Am uitat sa zic de Stefania. Ea imi e cea mai veche dintre prieteni. Noi ne stim de 10 ani, insa prietene suntem doar de vreo 8. Adevarul e ca a avut o tragedie mare in familie. I-a murit tatal. Si in ziua dinaintea inmormantarii am fost acolo cateva ore sa stau cu ea. Si nu stiu de ce am suferit si eu atat. Nu l-am vazut de multe ori pe el, propriu-zis. Dar m-a afectat. Ea... tatal ei. Nu-mi vine sa cred. In ziua aia am avut sedinta de condus. Am condus plangand. Asa. Din drama ei.
Asta e un lucru care ma consuma. Traiesc dramele altora de parca ar fi ale mele si pe ale mele le interiorizez profund, asa ca par a fi ale altora. In propriile drame eu sunt un personaj figurant. Si-mi joc bine rolul ascunzandu-mi adevaratele sentimente. Asa sunt eu. Rar renunt la a-i menaja pe altii pentru a-mi menaja singura persoana. Si cand renunt o fac brusc si socant pentru cei din jur. Refularile mele sunt pentru cei din jur primele semne ale unei nebunii.
Trecand peste descrierea sistemului meu de gandire atat de complex, dar, in adancime,  atat de simplu, ar trebui sa povestesc ce am mai facu azi, nu? Ca de aia  se numeste jurnal. Unul fara foi si pix, dar tot jurnal e.
De la scoala de soferi m-am intrors pe role. Nu m-am lovit pe bucata de strada pe care am mers, nici pe vale. Am cazut pe un teren aproape drept. Am dat intr-o groapa si am plonjat din ea la 3 metri in iarba. Pe burta. Bine ca in iarba. Am avut timp sa ma imaginez cazand, astfel incat m-a luat un ras crunt, care a continuat vreo 5 minute. Un strain sa fi trecut, si ar fi vazut o nebuna razand tavalita in iarba. Ca nu pot sa le fiu numai prietena. Ii mai si sperii. Bine de tot, ca sa nu ma uite.
Am ajuns acasa, m-am uitat la TV o ora.. dupa care drum din nou. Tot pe langa scoala de soferi. De data asta cu treaba. Si apoi mult asteptata intalnire cu unul dintre acei dragi prieteni. Am stat pan atarziu in parc si am vorbit, asa cum nu mai facuseram de mult.
Iar acum stau in fata trabantului meu si scriu prostia asta. Din nou, fara niciun fel de interes daca va fi citita sau nu. Iar acum voi finaliza postul, si ma voi duce sa vad daca intr-adevar planeta Marte se vede cat luna in seara asta.Si, ma rog, sa ma culc. Asta chiar ar trebui sa o fac. Sunt obosita.
Pe maine! Sau pe alta data!